-Nu! Lăsați-mă în pace! Vă implor! Nu! Lăsați-mă! Lăsați-mă! Nu…

Era beznă pe stradă – o stradă lăturalnică, pe care o lua frecvent pentru a ajunge mai repede la internat. În seara aceea nu avusese noroc. De nicăieri apăruseră trei matahale sloioase și se luaseră de ea. O pasau de la unul la altul ca pe o minge, râzând si hlizindu-se la ea. O lăsau sa fugă câțiva pași, pentru ca apoi să o prindă iar, și iar să se joace cu ea.

-Nu! Vă implor! Nu! Nu asta! Vă rog…

Printre hohotele de plâns și spasmele de frică și durere copila abia mai putea țipa. Aproape că o dezbrăcaseră. Se zbătea din toate încheieturile să scape de ei, ba chiar reușise să scape o dată fugind cât o ținuseră picioarele, însă o prinseseră din nou, atunci îl zgâriase pe față pe unul din ei, iar lucrul acesta îl aprinsese și mai tare.

-Vă rog, nu… Nu…

O imobilizaseră. Din două mișcări bluza fusese ruptă dezvelind o pereche de sâni de lapte. Fata aproape amuțise de groază, fiind incapabilă să mai scoată vreun țipăt. Nici măcar vorbele nu i se mai înțelegeau când tot cel ce îi rupsese cămașa, dusese mâna sub fusta acesteia până între coapse. Însă nu apucase să facă mai mult pentru că în următoarea clipă dispăruse subit în întuneric înșfăcat de o mână puternică. Două zgomote surde se auziseră în fundal, prin întuneric, pentru ca apoi, după câteva clipe unul dintre cei care o țineau imobilizată la pământ să cada într-o parte, lovit de un picior primit cu putere în cap. Văzându-se singur, al treilea o rupsese la fugă. Ce putea face? În întuneric nu îl vedea pe acela ce îi rănise pe prietenii săi, iar frica și lașitatea puseseră stăpânire pe el. Mirela rămăsese înghețată pe pământ, încă învăluită de groaza lucrurilor ce apucaseră să se întâmple. Nu mai auzise decât „O să fie bine. Ai scăpat.” înainte să leșine. Se trezise după un sfert de oră, acoperită cu o geacă de piele, în brațele unui băiat blond, cu parul lung, dusă fiind pe o stradă plină de lumină. Inițial încercase să se zbată, însă mâinile puternice ale acestuia nu o lăsaseră să facă nimic.

-Liniștește-te Mirela. Sunt eu, Fabius. Ai scăpat acum, nu ți-au făcut nimic. Doar sperietura de rigoare. O să fii bine, copilă dulce. O să fii bine.

Auzind vocea, reușise să se calmeze un pic, ascunzându-se mai adânc în brațele lui, însă nu reușise să se controleze îndeajuns. Izbucnise în plâns. Un plâns cu sughițuri și hohote de durere, un plâns în care aproape că își dădea sufletul.

-Gata. Am ajuns. Liniștește-te. Te rog…

Erau în camera ei. Reușiseră să treacă de asistentele de la internat fără ca acestea să îi prindă. Ar fi ieșit o întreagă harababură. Agitație, poliție și alte multe, iar lui nu îi plăceau lucrurile astea. Nu se vroia implicat.

-Hai… hai că te las să te schimbi. Ești în stare, nu? Cheamă-mă după ce te schimbi. Stau cu tine până te liniștești.

Printre lacrimi și sughițuri cu greu stăpânite, Mirela făcuse semn ca va încerca, iar el ieșise afară din camera ei, trăgând ușa în urmă. În noaptea aceea dormise pe jos, lângă patul fetei, trezindu-se la fiecare coșmar al acesteia și liniștind-o, ultima oară când adormiseră, ea adormise ținându-l de mână. A doua zi dimineață se trezise singură în cameră, însă nu durase mult până când Fabius intra în camera ei cu o tavă pe care îi aducea micul dejun.

-Bună dimineața, rază de soare. Trebuie să fim foarte înfometată azi…

Zâmbise. Fusese singurul lucru pe care reușise să îl facă în ziua aceea. Un timp după aceea nu mai vorbise cu nimeni. Singurul pe care îl accepta pe lângă ea era Fabius. Cu șase ani mai mare ca ea, un singuratic ascultând numai muzică rock, respingând pe toată lumea din instinct, însă o fire și un om minunat, oferind numai dragoste și căldură; Mirela reușise să se apropie de el foarte repede și peste puterea lui de a înțelege. Poate pentru că o salvase în seara aceea; nici ea nu știa. Îi promisese că o va învăța să se apere, și ușor, ușor începuse, iar Mirela învăța într-un ritm uimitor de alert.

În mai puțin de două luni de zile deveniseră nedespărțiți. Pentru el, sub forma unui frate mai mare; pentru ea, poate un pic mai mult de atât. O îndrăgise mult și nu trecea zi în care să nu meargă pe la ea în vizită, sau să nu o scoată prin oraș, seara târziu. Mirela îl îndrăgise mult, simțea ca nu există nici un motiv real pentru apropierea aceasta așa de rapidă, ea care era foarte retrasă, însă continua să îi accepte prezenta din ce în ce mai mult. Lucrul acesta până la începutul unei toamne ca cea de acum, în care prințul ei fermecat, așa cum ajunsese să îl numească în glumă avea să dispară de lângă ea.

-Scumpa mea… Azi… eu plec.

-De ce? Ce s-a întâmplat, Fabius! Te rog vorbește cu mine, nu te închide iar în tine, te rog… Dragul meu, știi că îmi pot spune orice.

Singurul ei punct de sprijin, începea să dispară încetul cu încetul. Se frânsese în câteva clipe, fără măcar să fi visat vreodată la lucrul acesta. Îl simțise rece de câteva zile, mereu neatent, incapabil să se concentreze asupra ei, ca altădată, dar nu își închipuise niciodată ceea ce avea sa afle. Fabius omorâse un om. Din povestirea sa, se întâlnise din întâmplare cu cei ce încercaseră să o violeze. Cel pe care îl bătuse primul în acea noapte îi zărise la câteva zile după aceea și îl recunoscuse. După ce îl urmăriseră până într-un loc mai retras de ochii curioși ai lumii, îl atacaseră. Se apărase mult, fără să atace înapoi, însă la un moment dat își pierduse firea. Omorâse pe unul din ei cu o simplă lovitură în dreptul inimii, iar altuia îi rupsese mâna. Îi dăduse adresa dojo-ului unde mergea el, îi dăruise ei toate discurile lui cu muzică rock, îi lăsase aproape tot ce avea de preț în internat. Vroia să plece, să se retragă departe; nu putea trece mai departe pana nu se gândea bine la ce se întâmplase. În plus mai era și problema poliției, care deja căuta criminalul.

-Să îi spui lui sensei Cojac adevărul și să îi mai spui că nu voi mai trece mult timp pe acolo. Și să mergi la el de acum înainte. Te va ajuta mai mult decât mine. La revedere dulce copilă, îți rămân dator pentru tot ce mi-ai arătat într-un timp atât de scurt.

Ieșise din camera ei, înșfăcase rucsacul pe care îl lăsase la intrare și plecase fără să mai privească înapoi. Până să se dezmeticească din cele auzite, Fabius dispăruse. Îl căutase mult timp, prin toate locurile pe care le știa frecventate de el, însă nu îl găsise nicăieri. Începuse apoi să îi trimită scrisori de prin locurile pe unde era. Ultima oară când auzise de el, era la vreo trei state depărtare, în munți. Închiriase o căsuță și lucra într-o mină de fier, însă lucrul acesta era cu mult după ce ajunsese în internatul în care îl găsise pe Luca. Dojoul îl părăsise în clipa în care începuse să îi bată pe toți, iar plictiseala începuse să se facă vizibila. Nu mai putea rămâne mult timp într-un anumit loc.

Când ajunsese în acest internat abia dacă mai vorbea cu cei din jur. Muzica era singurul refugiu. Avusese multe altercații cu mulții dintre cei ce locuiau în internat, pe toate le rezolvase cu pumnul. Nu era o fire calmă deloc, nu de când fusese atacată pentru a doua oară pe stradă fără nici un motiv. Înțelesese atunci, că uneori singurul prieten pe care avea să îl aibă era pumnul.

Îl descoperise apoi pe Luca. Printr-o pură întâmplare, căci copilul acesta abia dacă ieșea din cameră. „Mă miram eu sa mai asculte cineva rock pe aici. Hei, dar chiar sună bine…” Se mutase de câteva zile în internatul în care locuia Lucian, însă nu reușise să se înțeleagă cu nimeni. „Pot sa intru?” Găsindu-l într-un moment de luciditate, Luca o invitase înăuntru, iar ea intrase și se așezase pe pat. Făcuseră mai târziu un mic pact, fiecare avea să experimenteze muzica ascultată de celălalt. Însă Luca o uimise din nou pe Rose Red, având vaste cunoștințe și în domeniul rockului.


Dăduse peste un copil timid, complexat puternic de problemele psihice care îi afectau viața de zi cu zi. Un copil care în clipa în care era jignit se retrăgea în sine, și se ascundea de restul lumii, pentru ca lumea să nu se mai sperie sau să se minuneze de el. Se apropiase de el mai întâi ușor, apoi, fără să vrea picase într-un complot al copiilor din internat, rănindu-l, iar el se depărtase complet de ea.

O glumă prostească, ce o făcuse să se simtă mai rău decât cel pe care gluma îl viza, iar apoi, într-o seară, înghesuită la colț de câteva din răutățile internatului, fusese scăpată de același pe care ea îl rănise. Înțelesese atunci că avea sa aibă în el un prieten de bază, un prieten foarte bun pe care nu avea să îl mai rănească vreodată voit.

-Haidem’ mon cher. Azi e zi de roace! Ascultam rock! Uite, am adus ceva nou – Lake of Tears. Mie mi-au plăcut la nebunie, sunt sigur că îți vor plăcea și ție.